Bătaia nu e ruptă din rai pe aici

Starea de fapt: sunt în Sudul Norvegiei, la 50 de km sud de la Oslo și la 40 de km tot sud de granița cu Suedia din 27 mai anul curent. Nu pot să afirm că știu eu cum e Norvegia, însă consider că știu mai multe decât știam înainte să vin aici acum 3 luni și jumătate. Prima dată am fost aici anul trecut, dar am stat puțin și doar ca turist. În vacanță, cred eu, e altfel față de cum este atunci când stai undeva.

Acest blog nu are altă utilitate, pentru mine, în afară de a avea consemnat, săptămânal, experimentul Norvegia, pe de o parte, iar pe de altă parte, îmi doresc să aduc ceva informații pentru cei care se întreabă cum e pe aici, fie pentru că vor să vină în vacanță, fie că vor să se mute aici.

Am întrebat pe facebook posibilii cititori despre ce ar vrea să scriu. Am făcut asta pentru că aveam prea multe opțiuni și îmi era mai simplu să primesc sugestii de la firul celălalt al comunicării, anume de la posibilii receptori. Sună pretențios, așa că mă opresc.

O prietenă aflată pe tărâmul virtual, dar cu care am interacționat și în viața reală, actriță, și-a exprimat dorința de a afla sincer, la ce mă gândesc eu tot sincer, atunci când nu scriu pe facebook, adică ce gânduri reale, needitate, am despre întâmplarea asta și despre conceptul de „acasă”. Încep cu asta, Andreea: cred că pentru mine sunt la fel de acasă aici cum nu mai eram demult acasă în România. După 40 de ani petrecuți în București, am plecat pentru 3 ani și am locuit în alt oraș, respectiv în Pitești. Nu resimt perioada de acum în niciun fel diferit față de perioada Pitești, nu duc dorul mai tare fiind aici decât îl duceam fiind la 120 de km de București. Nici nu mă simt dezrădăcinat, nici nu mă simt rupt de România mea, am acolo un copil mare căruia îi port grija, din fericire pentru mine ne vedem destul de des, aici sau acolo. Norvegia mea nescrisă pe facebook nu are depresii sau dezrădăcinări sau insomnii nici mai multe, nici mai puține ca România mea nescrisă pe facebook de atunci când locuiam lângă Pitești și lângă lacul meu. Îmi fac griji la fel ca atunci și, cel mai mult mă gândesc cum să fac să dorm, sincer, că de doi ani sunt nedormit. Sper că am răspuns solicitării, îmi pare și rău și bine că nu am nimic de scris despre dezrădăcinare sau alte frământări. În general, mie nu îmi place să coafez realitatea, am eu defectul ăsta să fiu incomod de sincer, iar asta m-a făcut să pierd de multe ori oportunități, din păcate sau din fericire pentru mine.

Revenind la blog, Ioana vrea să știe mai multe despre grădinițe, iar depsre asta va fi vorba în principal astăzi: despre copii și grădinițe. Voi scrie un pic și despre cum văd România de aici, de la 3000 km distanță și despre cum o văd de fiecare dată când mă întorc acolo.

Așadar, despre copii și grădinițe

Legea aici în ceea ce privește copiii este foarte simplă: zero toleranță la tot ceea ce înseamnă abuz față de copii, chit că este vorba despre abuz fizic, verbal, psihic sau emoțional. Nu ai voie să ridici mâna asupra copilului nici măcar în glumă, iar eu cred că asta este foarte bine. Și în România este la fel, în teorie, din păcate, în practică, nu e chiar așa. Spre deosebire de România, aici nu contează dacă ești ofițer de Securitate, prim-ministru, politician sau milițian: dacă faci ceva rău copilului tău, o pățești. E atât de simplu și de sănătos, după părerea mea. Sunt conectat la povestea tristă a actriței Iolanda Covaci și cred că așa ceva nu ar fi posibil aici. Nu știu care le e trecutul norvegienilor cu subiectul ăsta, nu știu de ce e acum așa și de când e așa, dar cred că e foarte sănătos. Orice medic, orice educator, dacă observă semne de violență fizică pe corpul unui copil este obligat să sune la Protecția Copilului. Cred că așa e și în România, în teorie, repet. Spre deosebire de România, aici nu ai voie să bei bere la terasă sau oriunde altundeva cu minorul lângă tine, iar asta mi se pare, acum, la fel de normal. Sigur, în România, poate părea hipstărește să faci asta, adică ai fi un daddy cool, ce mare chestie, poți gândi, aici nu este așa.

Creșele sunt și de Stat și private, iar prețul este același pentru toate, aproximativ 300 de euro pe lună. Probabil că Statul subvenționează grădinițele private, altfel nu îmi explic cum să poată funcționa cu minim 3 salarii plătite o grădiniță de familie în care sunt 7 copii. Sau poate nu subvenționează și ăștia sunt banii, nu știu. În România creșa lui Nichita de la pitești era privată și costa 400 de euro pe lună. La Petru, acum 12 ani, era o creșă de stat și cred că era undeva la 300 RON pe lună, nu mai știu exact, era o taxă de 12 lei, cred, pe zi. Dacă nu îl duceai într-o lună, plăteai mai puțin. Aici și dacă îl duci zilnic și dacă nu, plătești taxa lunară. Nu am idee dacă sunt diferențe între regiuni, ca taxă.

Programul este de la 7:30 la 16:30 aici, la Nichita și este o grădiniță privată mică. Copiii dorm afară, în cărucioare și petrec foarte mult timp afară. Treaba e că aici poți să lași copiii în fața casei să se joace(normal, copiii mai mari ca Nichita), că nu dau mașinile peste ei. Șoferii sunt cu ochii cât cepele în trafic, iar dacă văd copii chiar și pe trotuar, au atenția sporită. Cum ar fi normal, cred eu, să se întâmple și în România. Și copiii sunt educați mai strict dpdv rutier, adică știu și înțeleg ce au de făcut și ce nu au voie să facă. Bicicliștii și cei cu trotinete, dacă umblă pe trotuar și văd copii, la fel, încetinesc, protejează participantul mai slab și belesc ohii. Nu e ca în România, acolo unde funcționează conștient sau inconștient principiul „merg pe dreptul meu, ce căuta copilul pe stradă?” Sunt limitări multe la 30 km/h și eu, personal, merg cu 20 km/h acolo unde sunt limite de 30. Așa făceam și în România.

Ce mi se pare foarte normal și sănătos e că grădinițele și școlile au curțile deschise în afara orelor de program și în weekend, adică poți să te duci oriunde să intri cu piticul/pitica și să se joace. Găsești și jucării lăsate acolo, mingi, etc, lucruri pe care nu le ia nimeni acasă. Dacă uiți acolo ceva poți să te întorci după o lună și va fi tot acolo. Nu am încercat cu bicicleta, dar altfel, în primele două luni îmi lăsam bicicletele afară, în fața casei și nu au dispărut. Acum le bag în magazie, că mai plouă din când în când.

Despre metode și abordări pedagogice nu am prea multe de zis, deoarece Nichita a fost până acum la o singură creșă, îl mutăm de acolo în octombrie, pentru că e cam departe de casă, la 30 km distanță, asta pentru că noi ne gândeam că vom sta în alt oraș, fiind în Budapesta. Ne-au lăsat să stăm cu el la adaptare, ceea ce și în Budapesta s-a întâmplat și se întâmplă și în România, în majoritatea cazurilor. (la Pitești nu ne-au lăsat, mă rog).

Personal, eu și doamna educator avem puncte de vedere diferite despre pedagogie: la o întâlnire a noastră, a părinților, cu ea, am întrebat-o de ce folosesc atât de des cuvântul „Nei!” (adică „Nu”) I-am spus că în cele două săptămâni în care am fost de față în creșă pentru adaptare, am auzit foarte des cuvântul ăsta și am întrebat-o dacă așa e trend-ul pedagogic aici. Era doar o curiozitate pedagogică, așa, ca între colegi. (deși încă nu predau aici, am predat și am învățat la Masterul de Pedagogie Teatrală puterea distructivă a lui Nu). Sigur, cred că trebuie să folosești acest cuvânt în chestiuni care țin de siguranța copilului, „nu ai voie să îți bagi mâinile în priză”, etc. Când am întrebat-o, a zis că e de părerea mea, iar după vreo 5 zile a pus pe grupul de facebook „cu dedicație” un articol care se intitula „Te rog, spune-mi nu”, în care ideea principală era că piticii au nevoie să li se spună „Nu” și de limitări, ca să se simtă protejați și în siguranță. Nici atunci, nici acum, nu cred asta, dar, una peste alta, ea face ce crede în grădinița ei, nu am o problemă cu asta. Îl mutăm pe Nichita în primul rând ca să nu mai facă jumătate de oră până acolo cu mașina, ci doar 5 minute cu mașina sau 20 de minute pe jos, la noua creșă. Ne-am văzut cu cealaltă grădiniță și ei par a nu crede în „Nu”. Par a vorbi limba pedagogică pe care o vorbesc și eu. Această nouă creșă este una de stat. Om vedea cum o fi, sigur e mai bine pentru Nichita să meargă fără mașină, cu bicicleta sau căruciorul, sau pe jos.

Tot despre grădinițe, e posibil, dacă nu aplici la timp, să nu găsești loc și ești trecut pe o listă de așteptare, iar dacă se eliberează un loc, ești anunțat și primești locul. Totul se întâmplă transparent, normal, fără intervenții, pile sau alte combinații. Așa ni s-a întâmplat nouă.

Pe timpul verii e vacanță o lună (preponderent august), iar tot timpul anului au ceea ce se cheamă „open barnehage”, adică poți să te duci cu copilul fără să îl înscrii într-un loc unde sunt mai mulți copii și educatori care se ocupă de ei. E nevoie să aduci ceva de mâncare acolo, pentru copil.

Concluzii: copiii petrec foarte mult timp afară, dorm afară și vara și iarna, dar dacă nu vrei să îi lași, poți să spui și nu o să doarmă afară în cărucior, cărucior care este unul specific scandinav, pentru vreme rece și precipitații. Noi l-am lăsat pe Nichita să doarmă afară și o să îl lăsăm și peste iarnă, dormea așa și în România, în curte. I-am cumpărat aici încă un cărucior scandinav, Emmaljunga cred că se cheamă brand-ul, făcut de suedezi începând cu 1925.

Alte chestiuni cunoscute, probabil, de toată lumea: o bere costă la supermarket 3 euro, iar țigările vreo 12 euro pachetul. În Suedia sunt la jumătate, vreo 6 euro. La terasă nu știu cât e berea, nu am băut, probabil pleacă de la 8 euro berea.

Deja am scris prea mult, cred, pentru răbdarea omului contemporan, așa că încerc să mă opresc.

Să avem o săptămână bună!