Limba norvegiană și Nichita

Din februarie anul ăsta am început să iau contact cu limba norvegiană. Am stat 4 luni în Budapesta, la cursuri zilnice, cu două profesoare, într-o grupă în care mai erau încă 4 adulți. Făceam asta zilnic, timp de aproape 4 luni. Mă rog, eu am fost singurul care după o lună jumătate nu am mai dat pe la curs, din cauza unei divergențe de opinii „pedagogice”, să zicem. Nu despre asta vreau să fie vorba în această postare, ci despre cum s-a descurcat Nichita, în toată perioada asta. Și când mă refer la Nichita, mă gândesc că este valabil pentru orice copil între un an jumătate și doi ani. Mă refer doar la el, pentru că am fost și sunt martor zi de zi la cum învață el, fără să își propună asta, o limbă străină.

Așadar: Nichita a stat 4 luni în Budapesta, iar la grădi acolo i se vorbea maghiară. Acasă (și atunci și acum) vorbim cu el în română. Din când în când, îi mai zicem una-două propoziții scurte în norvegiană, de antrenament, așa. Folosim cuvinte-cheie, cuvinte și formulări despre care noi credem că i-ar putea folosi la grădi aici, în Norvegia. Lui îi place să vorbească acasă, cu noi, numai în română. La grădi, educatoarele spun că a început să spună propoziții scurte în norvegiană și că înțelege mare parte din ceea ce i se spune. La grădi în Budapesta, Ana, fata care se ocupa de el, vorbea în maghiară și ne spunea încă din primele 2 săptămâni, că ei se înțeleg așa.

Observându-l pe Nichita în toate lunile astea, mi-am format câteva păreri apropo de cum face el cu norvegiana asta care mie, îmi dă ceva bătăi de cap, iar lui, pare-se că nu. Pe scurt, cred că ce face el inconștient, este exact asta: că face inconștient, nu ca mine, nu ca noi, oamenii mari, care vrem să înțelegem, să structurăm și să avem rezultate cât mai repede. De la cap, cred eu, ni se trage. Nu pot să fac altceva decât să îmi dau cu părerea, nu sunt nici lingvist, nici vreun filolog, m-a scăpat Dumnezeu, dar mă mir zilnic de cum face el și de cum mă chinui eu. Sigur, știam că pentru copii este mai simplu decât ne e nouă, să învețe o limbă străină. Cred că am câteva răspunsuri:

-1) pentru Nichita lucrurile se petrec relaxat și fără niciun fel de efort conștient. El nu știe că TREBUIE să învețe norvegiana, el pur și simplu imită ce aude și identifică, fără să forțeze procesul, foneme care se leagă nemijlocit de imagini, senzații, obiecte sau acțiuni care tocmai se întâmplă. După care le uită, dar când le aude repetate, începe să le asimileze, fără să își propună neapărat asta. Exemplu: aici, nu mă gândeam la așa ceva, am dat peste cele mai gustoase căpșuni, frăguțe și zmeură. Un norvegian mi-a spus că explicația e simplă: soarele le coace mai molcom, de asta durează mai mult procesul și de asta sunt gustoase. În plus de asta, cred eu, nici nu sunt stropite, nu se grăbește, la fel, procesul. Cam așa e și cu Nichita și cu norvegiana: nu grăbește procesul, îl lasă să se întâmple. Tot despre căpșuni, dar și despre limbă: am scos din frigider cam la 2 săptămâni de Norvegia, o cutie de dulceață de căpșune (sau căpșuni, că niciodată nu am știut exact) și am pus-o pe masă, să întind pe o felie de pâine cu unt. Nichita, care era la masă în scaunul lui, m-a văzut, a zâmbit și a zis pentru prima dată un cuvânt pe care îl auzise doar când o întrebam pe maică-sa cum se zice la marmeladă. (așa am învățat noi din cărți, că e marmeladă, dar, de fapt, este o dulceață. Și Nichita, cu zîmbetul pe față, a zis: „ syltetøy-uuuul!” Nu îi spuseserăm noi, nici măcar nu îi place, cât am stat la grădi la el, nu l-am văzut mâncând așa ceva.

-2) pentru el nu există corect sau greșit. Nu își face probleme că nu vorbeăte bine, nu are „standarde lingvistice”. Ia lucrurile așa cum se întâmplă, fără nicio prejudecată. Cumva, mai mult decăt prejudecată, le ia fără nici măcar o judecată. Le ia ca atare, iar procesul nu are nicio legătură cu mnemotehnica. Cuvintele sunt legate firesc, organic, de existența lui non-verbală: vede o prăjitură și, dacă are nevoie să comunice ceva despre ea, folosește toate resursele din cele două limbi cu care a avut contact. Se preface că se duce să ne cumpere cafea cu un card al lui de la Mega din România, ia cafea, plătește, aduce cafeaua, după care ne întreabă, relaxat, într-o româno-norvegiană perfectă: „mai vreți niște kake?”(„mai vreți niște prăjitură?”)

-3) Acordă atenție doar cuvintelor și formulărilor de care are nevoie în viața reală, în „aici și acum-ul” de zi cu zi. Vorbește, sau încearcă să o facă, doar în prezent. În prezent, nu la timpul prezent, că el folosește, inconștient, când e nevoie și trecutul. Am observat că viitorul nu îl interesează perea tare. Poate că asta este cheia: el nu își umple capul cu viitorul. Ce va fi... nu prea îl interesează, cu mici excepții: când îi zic că „tata o să plece acum de la grădi și Nichita stă să doarmă”, asta îl afectează, dar cumva tot la timpul prezent. Înțelege că o să plec, îl supără asta, dar odată întâmplată acțiunea, trece mai departe cu următorul moment la timpul prezent și nu rămâne ancorat în trecutul lui „tata a plecat”. E neclar ce am scris, poate, dar ceva-ceva s-o înțelege din formularea asta.

-4) Nichita se joacă, în timp ce vorbește. Pentru el e o plăcere să articuleze vorbe care îi sună „mișto”. Cuvântul ăsta îi place tare, „mișto”. Când îl îmbrăcăm dimineața și găsește o bluză cu un câine, un dinozaur sau orice altceva îi place lui, zice invariabil „body ăsta e mișto, e mișto body ăsta”. Bine, sigur că e preluat de la noi, că probabil îl folosim destul de des, dar, dincolo de asta, a înțeles, cred eu, sensul profund al cuvântului. Pentru Nichita, e mișto să învețe să vorbească, pentru mine era un chin, la lecțiile din Budapesta. Și asta se întâmpla acolo, cred eu, pentru că profesoarele de norvegiană puneau presiune pe noi, că, vezi Doamne, trebuia să luăm B2, noi, ne-medicii, respectiv C1, cei 3 medici din grup. La cursurile alea, nu era nimic din ceea ce face Nichita, de unul singur, inconștient: nu era nici joc, nu era nici libertatea de a greși, nu era nici bucurie și accentul se punea pe viitor, mai mult decât pe prezent. „Procesul, nu succesul”, se zice la noi, la actori. Acolo era vorba despre viitorul lui C1, o utopie, cred eu acum și credeam și atunci, să ajungi la C1 în 44 luni de zile. Trec mai departe cu punctul 5, cred, ultimul pe listă

-5) Nichita nu traduce din română în norvegiană, el le folosește în funcție de context, în funcție de adresant: la grădi cum se vorbește acolo, acasă cum se vorbește acasă. Aici, nu avem cum învăța de la ei asta noi, oamenii mari.

Cam asta e postarea de săptămâna asta, vă urez relaxare, cât mai mult „aici și acum”, bucurie și poftă de joc.

„Să vă fie bine”, cum se zice în norvegiană, adică, tradus în română „ha det bra ”!