Ne lovim de probleme în loc să ne lovim de stele

Am reușit să îmi alerg oasele bătrâne timp de o oră. Ele habar nu aveau ce se întâmpla exact, nu au comentat, s-au conformat, chiar și radiusul stâng fracturat, pus la loc greșit și încă umflat (mulțumesc pe această cale medicilor ortopezi de la celebrul spital de urgență Floreasca pentru că mi-au lăsat așa amintire frumoasă made in România). Chiar și ligamentele paradite de la piciorul stâng au ținut la tăvăleală, ce mai, sistemul osos propriu și personal are de la mine nota 9,50, se trece 10. Mușchii bine și ei, chiar și mușchiul cardiac, 10 curat, se trece tot 10.

Cu psihicul am avut ceva probleme, aici îi dau un 7 cu indulgență, pentru că el, psihicul, era într-o stare de alertă continuă . La fiecare 10 pași alergați îmi trimitea câte o privire peste umăr după câini comunitari, biciclete, trotinete, urși, mașini, drujbe sau alte utilaje care, credea psihicul meu, vor apărea de oriunde, oricând, oricum și mă vor stârpi într-o clipită.

Am ajuns cu bine acasă acum și i-am pus un pahar cu apă rece de la robinet psihicului meu, iar acum încerc să îl fac să înțeleagă ce nu e ok în ceea ce mi-a făcut în ora asta, nebună de-a dreptul, părerea mea. Nu știu dacă înțelege, el zice că da, însă eu nu îl mai cred pe vorbe goale. Fapte, nu vorbe, nebunule de pisihic care ești tu cel mai nebun! (i-am zis așa, ca la mine în Colentina, că dacă îl iau în norvegiană l-am pierdut și m-a pierdut).

Altfel, alergarea e ca un zbor cu parapanta, vorba lui Maximilian, care îmi tot zicea asta în căști, dându-i ceva teme de gândire și lu’ Nenea Pisihicul al meu și oferindu-mi și mie ceva timp de alergare nepoluată de gânduri: „ne lovim de probleme în loc să ne lovim de stele”.